Trăim cu toții în Truman Show!

Dacă nu ai văzut filmul The Truman Show cu Jim Carrey în rolul principal, îți recomand să îl vezi chiar înainte de a citi acest articol. Pentru că altfel s-ar putea să nu înțelegi complet despre ce vorbesc. E genul de film care nu doar că te atinge, ci te trezește și odată ce te-ai trezit, nu mai poți să adormi la loc.

Ideea e simplă, trăim într-o lume care, fără să ne spună în față, ne orchestrează percepțiile. Încă de când ne naștem, suntem învățați cum să gândim, ce e „bine”, ce e „greșit”, ce e frumos, ce e de dorit. Ne este modelat caracterul, personalitatea și chiar alegerile înainte să învățăm ce înseamnă cu adevărat să alegem.

Oare de ce? Pentru că este infinit mai ușor să vinzi ceva unui om pe care deja l-ai „construit” ca să-l dorească. E mai simplu să influențezi deciziile cuiva dacă îi modelezi mentalitatea din timp, subtil, constant, prin semnale, imagini, reclame, educație și normă socială, și nu, nu e o teorie conspiraționistă, e marketing,, psihologie, sociologie și realitate.

Mi-am dat seama de toate astea un pic mai târziu decât alții din cercurile mele de prieteni. Aveam 23 de ani, eram student la prima facultate Management și Marketing și credeam că totul se reduce la strategii, canale, campanii, până într-o zi aparent banală.

Mergeam spre Băneasa și, la un semafor, mi-a atras atenția un panou publicitar cu un brand nou de aparate de ras. Nu l-am citit. Nu am acordat importanță. Nici măcar nu știam ce scria pe el, dar ceva din imagine a rămas acolo, în colțul minții mele, 30 de secunde, semaforul se face verde și plec.

După vreo 20 de minute, ajung la Carrefour. Mă plimb printre rafturi. Nu aveam în plan să-mi cumpăr un aparat de ras, ba din contră, îmi plăcea să port barbă, dar fără să știu de ce, în fața raftului cu produse de bărbierit, am întins mâna spre un aparat verde, puțin mai scump, și l-am pus în coș. L-am luat fără să clipesc. Era exact cel din reclamă. Fără să realizez, alegerea fusese deja făcută pentru mine.

Abia mai târziu, după ce am ieșit din magazin, m-a izbit întrebarea: „De ce am făcut asta?”. M-am întors pe același drum și m-a prins din nou roșu la același semafor, și am văzut din nou panoul. De data asta, conștient. Și am înțeles. Subconștientul meu reținuse imaginea,  mesajul, dorința, iar eu reacționasem exact cum fusese programat.

În marketing, numim asta expunere repetată, sau influență pasivă, sau publicitate contextuală, dar dincolo de termeni, adevărul e simplu: ni se plantează gânduri. Ne sunt sugerate dorințe. Suntem ghidați, zilnic, spre anumite acțiuni, fără să știm. Și atunci îți dai seama că, într-un fel, fiecare trăiește într-un Truman Show personal. Cu decoruri bine aranjate, cu mesaje atent plasate, cu direcții invizibile care par ale noastre, dar nu sunt.

De atunci, am început să studiez totul altfel. Nu doar ca student. Ci ca om care vrea să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat. Și pas cu pas, am ajuns la concluzia care mă bântuie și astăzi: trăim într-o realitate construită. Nu pentru binele nostru, ci pentru a fi previzibili. Controlabili. Profitabili.

Poate sună dur. Poate pare exagerat. Dar dacă te oprești o clipă și privești în jur cu ochii larg deschiși, o să vezi și tu decorul. Actorii. Regizorii invizibili. Și atunci o să înțelegi de ce, chiar și când crezi că alegi singur, nu ești întotdeauna tu cel care decide.