De ce încrederea e noua monedă într-o lume hiperconectată

Se tot spune că în era digitală, încrederea e noua monedă. Sună frumos, aproape filozofic. E tipul de frază care apare pe slide-uri motivaționale, în discursuri TEDx sau pe pereții start-up-urilor. Dar dacă stai puțin și te gândești, apare o întrebare simplă, chiar există încredere reală în lumea asta hiperconectată sau doar ni se vinde ideea?

Eu nu cred că trăim într-o eră a încrederii. Trăim, mai degrabă, într-o eră a gestionării percepției despre încredere. Într-o lume unde fiecare brand, om, instituție sau platformă vrea să pară de încredere. Se fabrică transparență, se ambalează onestitate, se regizează autenticitate. Dar totul se face cu scop. Cu interes. Cu agendă. Așa-zisa „încredere” e o strategie, nu o valoare. Se construiește ca un brand și se monetizează ca un produs.

Într-o societate hiperconectată, în care fiecare gest, gând, reacție sau interacțiune lasă o urmă digitală, încrederea nu mai e o stare de fapt. Este o monedă de schimb dar una instabilă, fragilă, manipulatibilă. Nu mai avem încredere pentru că știm. Știm că sunt interese la mijloc. Știm că platformele care ne promit intimitate vând date. Știm că brandurile care pozează în sustenabile își fabrică produsele în condiții mizerabile. Știm că influencerii care ne zâmbesc sunt plătiți să ne convingă. Și totuși, ne place să ne prefacem. Să ne lăsăm păcăliți elegant, cât timp e ambalat frumos.

Problema reală nu e că încrederea dispare. Problema e că a devenit simulată. Am ajuns să avem încredere nu în ceea ce e real, ci în ceea ce e repetat des, bine marketat, ușor digerabil. Încrederea nu mai vine din experiență, ci din algoritm. Ce vedem des, ce are multe like-uri, ce e susținut de platformă… ajunge să fie perceput ca adevăr. Și în acest proces, adevărata încredere  aia construită în timp, pe fapte și coerență, devine o raritate.

Într-un paradox trist, cu cât avem mai multe canale de comunicare, cu atât avem mai puțină conexiune reală. Ne uităm unii la alții prin filtre, prin reacții, prin notificări. Nu ne mai credem pentru că simțim, ci pentru că „a zis cineva pe net”. Ne definim încrederea în funcție de algoritmul care ne-a livrat mesajul. Așa că în loc să ne întrebăm „am încredere?”, ne întrebăm „câți au dat share?”

Eu cred că încrederea, așa cum o înțelegeam cândva, e în moarte clinică. Și că ce se vinde azi drept „încredere” este, de fapt, un contract temporar între aparență și interes. Nu mai ai încredere în cineva pentru că l-ai cunoscut sau l-ai văzut cum acționează. Ai încredere pentru că îți oferă ceea ce vrei să auzi. Cuvintele potrivite. Emoția potrivită. Imaginea potrivită. Dar imediat ce apare un alt „adevăr” mai convenabil, schimbi direcția. E o piață liberă de încredere. Cine o ambalează mai bine, câștigă.

Și atunci, da, încrederea e noua monedă. Dar nu una solidă. Nu una reală. E o criptomonedă emoțională, volatilă, dependentă de context, de trend, de hype. Se tranzacționează în like-uri, se evaluează în reach și se sparge la prima criză de imagine. Într-o lume hiperconectată, nu câștigă cel mai sincer, ci cel mai eficient. Nu cel mai coerent, ci cel mai prezent. Și asta spune tot.

Adevărata încredere, în forma ei nepervertită, încă există, dar e rară. Nu o găsești în viral, ci în consecvență. În fapte mici, în detalii, în tăcere uneori. E în cei care nu spun că sunt de încredere, ci demonstrează. Fără aplauze. Fără algoritmi. Doar prin ceea ce fac, constant.

Așa că nu. Eu nu cred că încrederea e noua monedă. Cred că a fost luată, redefinită, cosmetizată și pusă la vânzare. Și doar cei care aleg să nu o cumpere orbește, ci să o caute în profunzime, mai știu ce înseamnă cu adevărat.