Angajații români nu mai suportă
Valul de demisii care a început să cuprindă România și Europa nu este un fenomen întâmplător, ci o manifestare profundă a unei crize sistemice și culturale. Ceea ce vedem în aceste luni mii de oameni care aleg să plece din instituții publice, din companii de stat, din agenții, din multinaționale sau din structuri private aparent stabile este rezultatul acumulării a zeci de ani de frustrări, stagnare, corupție, incompetență managerială, presiune psihologică și lipsă de sens. Nu mai vorbim despre simple demisii. Vorbim despre o formă de revoltă tăcută, dar tot mai vizibilă: oamenii pleacă nu pentru că pot, ci pentru că nu mai pot.
România se aliniază, în mod paradoxal, unei tendințe europene dar o face în stilul său unic, caracterizat de un amestec de lehamite, resemnare și furie mocnită. Dacă în Vest, demisiile în masă au fost catalizate de pandemie, de reconectarea cu valorile personale, de refuzul unui stil de viață alienant, în România ele sunt generate de cu totul altceva: o neîncredere totală în meritocrație, o scârbă generalizată față de conducere, față de sistemul politic, față de promisiuni mincinoase și față de lipsa de transparență. Angajații nu mai demisionează doar dintr-un loc de muncă demisionează dintr-un sistem care i-a trădat.
Am vorbit cu oameni din companii private de top din banking, din telecomunicații, din IT, din retail și FMCG și același mesaj se repetă obsesiv: „Nu mai putem”. Oamenii sunt epuizați, demoralizați, storși de sens. Un prieten angajat într-o bancă importantă mi-a spus că, în ultimele luni, au plecat 9 colegi din același departament. Un alt prieten, de la o companie mare din industria auto, mi-a spus că, în ultimele trei săptămâni, au plecat peste 5 angajați. Nu au plecat pentru că au primit oferte mai bune au plecat pentru că nu mai suportau. O altă prietenă, de la o instituție de stat, mi-a spus că, într-o singură lună, a plecat jumătate din echipa actuală peste 20 de oameni, dintre care mulți și-au dat demisia în aceeași zi, ca un val care a maturat totul. Lista poate continua cu astfel de exemple, pentru că realitatea este peste tot aceeași. Managerii exercită o presiune continuă, KPI-urile sunt nerealiste, iar valorizarea umană este zero. În IT, deși salariile sunt competitive, burnout-ul e la cote uriașe. Ingineri software părăsesc firmele din Cluj, București și Iași pentru că nu mai suportă ciclul infinit de livrări, taskuri fără viziune și lipsa totală de empatie managerială.
În instituțiile de stat, fenomenul capătă dimensiuni dramatice. Am discutat cu angajați din diverse instituțiile de stat . Valul de demisii este real, masiv și accelerat. Funcționari cu experiență de peste 10-15 ani își predau dosarele, își închid calculatoarele și ies pe ușă fără să mai privească înapoi. Motivele? Abuzuri, umilință zilnică, conducători incompetenți numiți politic, presiune birocratică paralizantă, lipsa oricărei perspective de evoluție profesională. “De ce să mai rămân într-un loc în care nu CONTEZ?” a întrebat retoric o angajată.
Vedem directori de agenții care pleacă brusc, profesori care renunță la catedre după 20 de ani, specialiști care pleacă în masă din spitale, juriști din administrație care se retrag în mediul privat sau în freelancing. Dincolo de cifre, este o realitate psihologică adâncă: oamenii nu mai suportă să fie simple rotițe într-un mecanism ruginit, controlat de incompetenți sau oportuniști. Demisia a devenit o formă de igienă psihică.
În Europa, mai ales în Franța, Germania și Italia, valul de demisii a fost însoțit de o renaștere a ideii de „slow life”, de prioritizare a sănătății mentale, a echilibrului între viața personală și profesională. Dar în România, acest val este mult mai distructiv și mai exploziv. Aici, oamenii demisionează fără planuri B, fără plasă de siguranță, doar pentru că nu mai rezistă. Nu mai e vorba despre alegere, ci despre supraviețuire interioară. Ei nu mai pleacă spre altceva mai bun. Pleacă pentru că pur și simplu nu se mai poate.
Sistemul românesc fie el public sau privat este bolnav de sus până jos. În companiile de stat, clientelismul și impostura sunt norma. În instituțiile publice, salariile nu reflectă responsabilitatea, iar munca este adesea blocată de birocrație cronică și conducători numiți politic. În privat, burnout-ul e glorificat, iar exploatarea angajaților se ascunde sub etichete de „team building” sau „obiective ambițioase”.
Românii nu mai suportă să muncească pentru șefi care nu știu ce conduc. Pentru colegi promovați pe pile. Pentru instituții în care performanța este o amenințare, nu un criteriu. Pentru proiecte care nu au sens. Și pentru salarii care nu reflectă nici măcar nivelul minim de trai. În paralel, Europa începe să conștientizeze și ea eșecul sistemelor tradiționale de muncă, dar o face cu instrumente ceva mai civilizate: drepturi extinse, negocieri colective, reconversii profesionale. În România, singura armă a rămas demisia.
Și nu e doar o problemă economică. Este o criză de sens. Ce rost mai are să rămâi într-un loc în care munca ta nu contează? În care ești redus la cifre, la KPI, la taskuri absurde date de un superior rupt de realitate? În care timpul tău este consumat în ședințe fără finalitate și strategii scrise doar pentru imagine? Oamenii se trezesc. Și aleg să plece.
Este un exod intern, o grevă tăcută care nu se vede în presă, dar se simte în tot mai multe birouri goale, în întârzieri instituționale, în crize de personal, în proiecte blocate, în apeluri disperate de „angajăm urgent”. Este începutul unei epoci în care angajații își recapătă, prin refuz, demnitatea. Refuză să mai accepte abuzul, refuză să mai joace într-un teatru al incompetenței. Și mai ales, refuză să tacă.
Unde vom ajunge? Într-o primă fază, în colaps administrativ, economic și instituțional. Sistemele care au funcționat pe inerție și frică vor începe să se prăbușească. Fără oameni dedicați și competenți, nu poți menține spitale, școli, instituții, companii sau ministere. Va urma o etapă de haos: lipsă de personal, scădere a calității serviciilor, instabilitate organizațională. Dar din acest haos se poate naște ceva nou dacă există voință colectivă.
Următorul pas ar trebui să fie reconstrucția pe alte baze: transparență, respect, echitate, autonomie reală. Dar pentru asta, trebuie mai întâi să dispară vechea gardă rețelele de nepotism, de politizare, de simulare a performanței. Trebuie să plece cei care au compromis ideea de muncă onestă. Iar dacă ei nu pleacă de bunăvoie, sistemul se va scufunda cu ei.
Demisia colectivă e un simptom. Adevărata boală este lipsa de sens și absența speranței. Într-o țară în care oamenii nu mai cred că pot schimba ceva, singura salvare personală rămâne retragerea. Asta vedem acum: o retragere masivă din iluzii, din minciună, din ipocrizie. Și deși pare un moment de criză, el este de fapt un punct de cotitură istoric. România nu mai vrea să funcționeze în regim de avarie. Și tot mai mulți români aleg să nu mai fie complici la eșec.
Este doar începutul! Valul va continua. Va atinge structuri mari, apoi mici, va urca și va coborî în valuri. Nu este o revoluție clasică, ci una a conștiinței. Oamenii nu mai cer reformă o fac ei înșiși, prin demisie. Și cu cât mai mulți aleg să plece, cu atât sistemul vechi va fi mai aproape de sfârșit.
Poate că de aici începe adevărata transformare: când oamenii își iau viața înapoi, chiar dacă pentru asta trebuie să lase totul în urmă.
