Cum s-a aflat cu adevărat de Cambridge Analytica

Am mai vorbit pe blog despre Cambridge Analytica și ce a însemnat toată operațiunea lor, cum au manipulat alegeri, cum au schimbat fața marketingului politic și cum au pus bazele a ceea ce azi numim microtargetare psihologică. Dar azi o să vorbim altfel. O să vorbim despre cum s-a aflat, cine a avut curajul să dea în vileag, ce mecanisme s-au declanșat și, mai ales, cum a fost posibil ca o astfel de operațiune să existe ani întregi fără ca cineva să spună nimic. Pentru că adevărul e că nu s-a aflat brusc, ci s-a construit pas cu pas, între scurgeri de informații, investigații jurnalistice și oameni care au decis că nu mai pot tăcea.

Totul a început cu suspiciuni. Un fir invizibil pe care unii jurnaliști de investigație din Marea Britanie și SUA au început să-l tragă. Se punea întrebarea cum de anumite campanii politice aveau o precizie atât de înfricoșător de exactă. Cum de mesajele păreau croite la nivel personal pentru fiecare alegător. Cum de Trump și Brexit aveau în spate aceleași tipare de mesaje, structurate pe teamă, polarizare și promisiuni personalizate. Se vorbea tot mai mult despre rolul datelor personale, despre cum erau colectate și despre ce se întâmpla cu ele după ce le ofereai aparent nevinovat unui quiz sau unei aplicații de pe Facebook.

Primul semnal serios a venit în 2017, când Carole Cadwalladr, jurnalist de investigație la The Observer, a început să publice informații despre legătura dintre o firmă obscură de analiză a datelor, Cambridge Analytica, și campania pro-Brexit. Dar totul a explodat în martie 2018, când Christopher Wylie, fost angajat al Cambridge Analytica, a decis să vorbească. A apărut cu părul lui roz în The Guardian și New York Times și a spus pe față: „am lucrat la o mașină de manipulare a maselor”. El a fost whistleblower-ul, omul care a dat startul unei avalanșe.

Wylie a dezvăluit că firma folosea datele personale a zeci de milioane de utilizatori Facebook pentru a crea profiluri psihologice detaliate. Nu doar vârsta și locația, ci fricile, convingerile, slăbiciunile, chiar și traumele. Cu aceste profiluri, ei livrau reclame politice croite exact pe structura mentală a fiecăruia. Teama, ura, speranța toate erau exploatate chirurgical. Și nu era vorba doar de date obținute legal, ci de o rețea întreagă de aplicații și quiz-uri care extrăgeau ilegal informații și o făceau într-o perioadă în care Facebook închidea ochii.

Dar și mai interesant este faptul că, dincolo de anchete și scurgeri, scandalul Cambridge Analytica a ieșit la suprafață dintr-o combinație de aroganță și superficialitate internă. În opinia mea, ei au ajuns să creadă că sunt invincibili. Că ceea ce făceau era acceptabil. Că nu vor fi trași la răspundere. Că totul e parte dintr-un „nou joc” al datelor. Cambridge Analytica a funcționat ca un laborator semi-privat în care se testau strategii de influență la scară largă, dar cu aerul că sunt cu un pas înaintea tuturor. De fapt, s-au trădat singuri prin neglijență. Au lăsat urme. Au vorbit prea mult între ei. S-au lăudat. Alexander Nix, CEO-ul firmei, a avut o atitudine sfidătoare și sigură pe sine, inclusiv în interviuri și conversații filmate pe ascuns. Așa s-a aflat. Nu pentru că cineva a vrut să-i doboare cu forța, ci pentru că ei au crezut că ce fac e OK și că nimeni nu o să le ceară vreodată socoteală.

Au apărut înregistrări, emailuri interne, date extrase de anchetatori, dar și o documentare jurnalistică consistentă care a arătat cât de departe au mers. Mai mult decât atât, se pare că o bună parte din echipa tehnică știa exact ce face, dar considera că „așa se câștigă războaiele informaționale în secolul XXI”. Doar că nu era vorba de război era vorba de alegeri democratice, de opinii manipulate, de țări întregi redirecționate ideologic.

Momentul-cheie a fost când s-a înțeles că datele personale nu erau doar folosite pentru advertising comercial, ci pentru propaganda politică direcționată psihologic. Când a devenit clar că tu, ca utilizator, nu primeai aceleași mesaje ca vecinul tău. Că ceea ce ți se livra era filtrat printr-un profil invizibil care îți știa fricile mai bine decât tine.

Scandalul Cambridge Analytica a fost un punct de cotitură global. A generat un val de conștientizare în legătură cu rolul datelor, cu manipularea digitală și cu pericolele necontrolate ale tehnologiei. De atunci, au apărut legi noi, politici de confidențialitate, reglementări mai dure și o dezbatere reală despre etica în era digitală. Dar, sincer, eu cred că fără prostia lor, fără aroganța lor și fără acel moment în care au crezut că „totul e sub control”, poate nici azi nu am fi știut.

Nu întotdeauna adevărul iese la suprafață din voință, uneori iese din greșeală. Și în cazul Cambridge Analytica, s-a aflat pentru că ei nu au mai fost atenți, pentru că au lăsat breșe, pentru că au subestimat opinia publică și pentru că, în esență, au crezut că lumea nu e suficient de deșteaptă să-i înțeleagă. Dar a fost. Și a vorbit. Și i-a demascat.

Cambridge Analytica a fost un test al limitei, cât de departe poate merge manipularea digitală înainte să explodeze. Răspunsul l-am primit. Și e datoria noastră să nu uităm.